Nuvela ,,O zi în viața lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenițîn dezvăluie experiențele dure cu care deținuții din lagărul siberian se confruntau în viața de zi cu zi pentru a supraviețui. Soljenițîn a publicat „O zi în viața lui Ivan Denisovici” în 1962, după ce a fost reabilitat în 1956, devenind profesor de matematică. În 1975, a primit Premiul Nobel pentru Literatură.
Povestea este reală, autorul cărții fiind condamnat la opt ani de închisoare și în lagăre de muncă, după ce a redactat o scrisoare în care îl critica pe Stalin. Practic, lagărul este văzut doar în cursul unei singure zile, care se desfăşoară de la 5 dimineaţă până la 9 seara şi în care domină foamea, umilinţa, oboseala şi cruzimea.
Deținuții ajung să aprecieze diferite lucruri precum bocancii, hainele, însă mâncarea era cea mai importantă. Şuhov îşi amintește că înainte de a fi încarcerat dădea cailor să mănânce ovăz fără să se gândească vreodată că va ajunge să îşi chinuie sufletul pentru câteva boabe.
„Astăzi a fost cum a fost, însă mâine ne vom satură. Cu gândul acesta se culcă deţinutul în ziua în care raţia e minimă.”
Noua lor credință era munca, trebuiau să sape gropi în pământul îngheţat, să care nisip sau să zidească pe un ger de -27 de grade. Nu există nici o posibilitate să se dezmorţească, poate doar mişcarea fizică.
„După o zi petrecută în ger, gândul deţinutului se opreşte la lingurile de mâncare. Le aşteaptă aşa cum pământul aşteaptă ploia în verile secetoase.”
Iar aceste linguri de „apă chioară legală” sunt pentru el mai preţioase decât libertatea sau viaţa însăşi. Masa este prilejul pentru uitarea problemelor, cel mai fericit moment al zilei.
Gardienii sunt cei care se ocupă cu înaintarea șantierului, dar și cu stimularea deținuților pentru a lucra din greu prin terorizare:
„Volkovoi ăsta se uită întotdeauna la tine chiar ca un lup. Tuciuriu, deșirat, încruntat! Și grozav de iute! La început umbla în mână cu o biciușcă împletită din piele, lungă cam de-un cot. Cică acolo-n temnița din lagăr croia oamenii cu ea. Sau la apelul de seară, când se adună prizonierii în fața barăcii, odată se apropie tiptil din spate și jap! cu biciușca peste ceafă…Cel ars cu cravașa își duce mâna la ceafă, zvântă sângele țâșnit, dar tace: de nu l-ar arunca și-n temniță.”
În final, Șuhov adoarme. A mai trecut încă o zi în infernul lagărului comunist. A evitat carcera, la prânz şi la cină a mâncat porţie dublă, a zidit cu voie bună, a cumpărat tutun şi nu i s-a înrăutățit starea de sănătate. Așa s-a terminat una din cele trei mii şase sute cincizeci şi şase petrecute în “iadul alb”.
Redactat de: Cristian Lungu
