Mi-e dor de camera 10
De Clujul agitat, aglomerat și adorat.
De mine, în întârziere.
Mi-e dor să mă pot bucura de soare și în afara balconului.
Să nu mai văd oamenii de afară doar de la geam.
Iar aceia, cu măști
Aducându-mi aminte constant de tot ce se întâmplă
De gravitatea situației
De panică, de frustrare, de furie.
De un sistem corupt, care m-a dezamăgit de când mă știu.
Mi-e dor de bunicii mei, pe care nu-i pot vedea
Nu pentru binele meu, ci pentru binele lor.
Urmează ziua lui tataia. Și n-o să pot fi lângă el
Ca în fiecare an
Să văd emoția din ochii lui. Să îi văd “certându-se”, pe el și mamaia.
Mi-e dor de prietena aia super bună, care stă la 2 străzi distanță.
Dar pe care nu o pot vedea.
Mi-e dor de serile de vineri.
Când credeam că știm ce e aia „libertate”
De timpul petrecut în fața oglinzii, să ne “gătim”
De vremea când toate lucrurile astea aveau sens.
De simplitatea unei cafele băute în grabă.
De zilele în care nu auzeam sau citeam despre același lucru
Sub diferite forme.
De zilele în care nu mă încărcam negativ citind și scriind știri
despre această pandemie.
Am încercat, chiar am încercat, să nu mă las copleșită.
Dar nu știu cât am reușit.
Poate că da, poate că nu. Nici eu nu știu.
Mi-e dor de…
NORMALITATE.
Redactat de: Pop Bianca-Alexandra
