Pot spune că atunci când vine vorba de artă, Virgil Puiac este un om universal. Îi place să experimenteze, de la fotografie și montaj, până la proiecții vizuale. În prezent este student la Facultatea de Film și Teatru din Cluj-Napoca, în anul I, dar în ciuda faptului că este abia la început de drum, are la activ o serie largă de materiale, produse în scopuri diverse – de la proiecții vizuale pentru party-uri techno, la instalații, până la scenografie, deoarece în ochii lui: în lumile acestea digitale, nu există limite.
Virgil încearcă mereu ceva nou pentru a evolua, nu îi place să se limiteze când vine vorba de pasiunile lui. Tânărul consideră că este nevoie de practică multă în domeniul acesta și că arta se concepe în solidaritate, în adâncul sufletului. Pasiunea lui pentru arta digitală s-a născut natural și din pură curiozitate, combinând două lucruri pe care le stăpânește foarte bine: arta și tehnologia – un adevărat combo de pasiuni.
Cum a început povestea ta în acest domeniu?
Am studiat la Liceul de Arte Plastice „Romulus Ladea”, din Cluj-Napoca, dar aveam o pasiune pentru calculatoare și din curiozitate am vrut să văd cât de departe pot ajunge combinând cele două lucruri pe care la stăpânesc, arta și tehnologia. Atunci am început să învăț să lucrez, cu multă curiozitate și plăcere. Mintea mea este tot ce am, vreau să o dezvolt cât se poate. Nu vreau să îmi irosesc viața, deoarece una avem și foarte ușor o pierdem. Vreau să fiu împăcat cu mine și gândirea asta m-a făcut să experimentez.
În clasa a XII-a, cu tot stresul exterior cauzat de examenul de bacalaureat, el a petrecut o lună în Cairo, unde a lucrat pentru armata egipteană, făcând proiecții pe muzeul 6 Octombrie pentru a comemora războiul arabo-israelian de 6 zile din 1967. Întorcându-se în țară, și-a continuat pasiunea, mapând un număr foarte mare de party-uri de techno și a creat împreună cu oameni talentați propria lor serie de evenimente techno care se numea Prog Frog.
Virgil a petrecut mult timp și la galeria H33, unde a lucrat cu oameni excepționali, Dan Clinci și Horea Manea, fiind foarte recunoscător că i-a întâlnit. Au realizat împreună instalații la Art & Fun Days, ArtForum, Vamos a la Playa, Cluj Never Sleeps, iar lista poate continua la nesfârșit. Cam multă experiență pentru cei 19 ani pe care îi are, nu-i așa? Și nu se oprește aici, când ești cu adevărat pasionat de ceva, faci orice să îți atingi scopurile.
Încet, am intrat și în zona de teatru, făcând niște momente pentru piesa Janna, de Dumitru Acris, la Teatrul de Nord din Satu Mare. Spre bucuria noastră, a ajuns la Festivalul Național de Teatru din București. După am început joaca cu senzorii, să îl facem pe actor să reacționeze cu proiecția. Am realizat performance-ul Unbound, împreună cu Ruxandra Hule, în calitate de rezidenți la Fabrica de Pensule. Festivalul Uličnih Svirača este de notat, în Novi Sad, Serbia, unde am proiectat grafică reactivă la sunet două nopți, în colaborare cu Terminal Music and Arts Festival. Chiar și de Crăciun, de revelion și de Paște, suntem undeva pe teren făcând ce ne place. Crăciunul trecut l-am petrecut la teatrul din Târgoviște, unde am produs un decor digital pentru piesa Zorba Grecul, în regia lui M. C. Ranin. Urma să mai fie câteva piese, dar pandemia ne-a stricat planurile. Toate au venit fluent, din proiect în proiect, muncă bună și oameni frumoși.
În ce constă tot procesul din spatele creării unor decoruri pentru o piesă de teatru?
Procesul este unul complex. Nu este unul artistic neapărat, nu desenăm sau pictăm. Pentru a replica bucăți din lumea reală sau din lumi imaginare, trebuie să cunoaștem foarte bine acele lumi. Cu cât le cunoaștem mai bine, cu atât putem să le construim – ce se întâmplă cu un obiect ca să arate într-un anumit fel sau să se comporte într-un anumit fel. Luăm acea serie de intervenții asupra unui obiect, care îi determină caracteristicile fizice și estetice, și le transformăm în algoritmi. Practic, calculatorul meu e un copil pe care îl învăț despre lumea din jur, pe limbajul lui, programarea.
Explicând calculatorului, el poate să genereze scene. Abstracte sau nu, dinamice sau nu. Asta e partea tehnică, pe care o iubesc, dar procesul nu poate să fie numai unul tehnic. Scenele trebuie gândite, să se lege, atât estetic cât și conceptual, și începe un nou proces. Procesul artistic implică alte provocări, seamănă cu algoritmii deoarece și arta și programarea sunt limbaje prin care spunem ceva, cuiva. Trebuie să cunoaștem publicul la care ne adresăm, să cunoaștem mesajul nostru, ca să fim în concordanță. Apoi teste, cu proiectoarele… Se calculează distanțe, se trag cabluri în procesoare de imagine și apoi în laptop, de unde trimit semnale, să apară ce vreau, unde vreau. Este un proces destul de complex, dar plăcut pentru mine.
Care a fost cel mai greu proiect la care ai lucrat?
Nu pot spune exact care a fost cel mai greu proiect… Toate au provocările lor, tehnice sau artistice. Probabil cel mai haios a fost cel din Cairo, pentru muzeul militar, unde am lucrat pentru armata egipteană. Voiau să comemoreze războiul arabo-israelian de 6 zile din 1967 făcând proiecții pe muzeul „6 Octombrie”. Trebuia să stau trei zile acolo, dar din cauza unor probleme tehnice am rămas o lună – mi-am sărbătorit și majoratul acolo.
Trebuia să fie totul montat pe când ajungeam eu, ar fi trebuit să mă duc doar pentru teste, iar apoi să mă întorc înapoi. Însă, nimic nu a fost montat; oamenii nu știau absolut nimic legat de tehnologia asta, urcau pe frânghie proiectoare extrem de scumpe, iar mulți nu vorbeau nici măcar limba engleză. Și atunci, sistemul trebuia să fie ușor, ca ei să îl poată folosi în absența mea. Să explic cum funcționează, unor soldați care nu știu engleză și să realizez acest sistem cu ei a fost muncă de o lună. Fratele meu Men-D a produs o coloană sonoră pentru proiectul ăsta și puse toate bine, am reușit. A fost totuși frumos să văd ceva făcut de mine pe o suprafață de 15 m/65 m, într-o țară săracă, unde așa ceva era un fel de magie, iar oamenii se uitau cu uimire.
Probabil pandemia i-a stricat puțin planurile tânărului, dar el spune că măcar a avut timp de creație, timp de cercetare și dezvoltare. De când a început nebunia COVID-19, Virgil stă împreună cu un colectiv de artiști independenți, Mendel Collective, la Toplița, la munte. Este într-o zonă mai izolată, care parcă este decupată de lumea în care trăim, dar deși unii nu vrem să recunoaștem, este realitatea. Realitatea cu care unii oameni se confruntă în fiecare zi, deoarece nu totul este lapte și miere. Mulți ignoră, dar acești 5 prieteni s-au decis să evidențieze aceste fapte și să ajute. A documentat furtul de lemne din păduri, oamenii săraci, peisajele… multe, multe fotografii excepționale care transmit o emoție profundă.
Aici am fost înconjurat de cei mai frumoși copii, care sunt vecinii noștri… nu prea au posibilități, dar am încercat să ne ocupăm noi de ei. Îi învățăm alfabetul, să scrie și să citească, să fie atenți… am făcut poze și am desenat. Sunt minunați și îmi pare bine că am avut șansa să ajung aici cu ei.
Din această experiență, ce ai învățat și ce te-a marcat cel mai tare?
Nu cred că m-a marcat ceva. Binele și răul sunt relative, gândind pragmatic noi putem doar să ne bucurăm de ce este „bun” și să învățăm din ce este „rău”. Probabil, totuși, pot spune că povestea unui băiat surdo-mut, care nu știe nici să scrie, nici să citească, m-a marcat. Am cunoscut un om care nu o să fie înțeles niciodată și, nici el, la rândul lui, nu o să înțeleagă – și gândul ăsta îmi dă fiori. Dar ce e fascinant, e că totuși zâmbește și e fericit, în ciuda limitelor impuse.
Ce speri să transmiți oamenilor prin fotografiile tale?
Realitatea mea. Ce văd și ce simt. Mesajul diferă în funcție de sentimentele mele legate de subiectul fotografiei și contextul ei. În general, tratez subiecte precum sărăcia, oamenii simpli, bătrâni. Fac acest lucru pentru că internetul e plin de poze care să ne „învețe” cum arată un stil de viață fericit – mașini scumpe, case mari, oameni aranjați sau undeva departe pe o insulă, zâmbind. Oamenii refuză să vadă și partea asta a vieții, fiind purtați de vântul consumerismului.
Cum ți-ai descrie stilul?
Stilul meu fluctuează în funcție de ce vreau să transmit. Pictând cu lumina, decupând bucăți din realitate, mă simt liber să mă joc. Joaca îmi este caracteristică, pozele spontane, fără editari ulterioare. Momentul în care am surprins fotografia trebuie respectat, alternând fotografia noi mințim și nu vreau asta. Adevărul poate să fie mult mai de impact decât niște poze editate să arate „bine”.
Unde te vezi în câțiva ani?
Probabil cea mai grea întrebare pe care putea să mi-o pună cineva. Viața te duce și te aduce, și face ce vrea cu tine. Eu vreau să evoluez, să fac artă bună, cu oameni buni. Mai mult de atât nu pot spune.
Virgil Puiac este un om simplu, dar complex în același timp. Este o persoană sinceră, care se bucură de lucrurile mici, fiind foarte atent la detalii, care vede frumusețea în locuri în care unele persoane nu s-ar uita. Se observă foarte clar că face exact ceea ce îi place și încearcă să transmită un mesaj puternic, împărtășind emoții profunde și de impact de fiecare dată. Eu îl admir pentru ceea ce face, fiind un exemplu pentru toți oamenii care au diverse pasiuni, dar nu încearcă să facă nimic cu ele. Fie crezi că poți sau crezi că nu poți – ai dreptate.
Când vine vorba de rolul artistului în societate, tânărul a spus că un artist se chinuie, se luptă cu el și, apoi, ne uimește cu munca lui – ei bine, Virgil, parcă te-ai descris pe tine, te chinui, te lupți cu tine și, apoi, ne uimești cu munca ta. Virgil, keep it up!
Dacă doriți să observați ce se află în mintea unui artist, cum gândește și cum își pune sentimentele într-o capodoperă digitală, nu ezitați să accesați link-ul de la profilul lui de Instagram, @puiac_virgil sau de la contul lui de Facebook, Virgil Puiac.
Redactat de: Larisa Annamaria
